Moștenirea lui Mircea Albulescu: vocea care a sculptat suflete și a cucerit radioul

Mircea Albulescu a fost un artist complet, a cărui prezență a fost resimțită intens în casele românilor prin intermediul Radio România. Pentru el, radioul nu a fost doar un loc de muncă, ci spațiul unde și-a trăit o altă viață a vieții sale, considerând că această formă de artă propune cel mai spectaculos pariu posibil: capacitatea publicului de a vedea prin auz.

Mircea Albulescu a fost un actor, profesor universitar, jurnalist, poet și scriitor, fiind membru al Uniunii Scriitorilor. A fost o figură centrală a scenei teatrale și radiofonice, lăsând în urmă o amprentă adâncă asupra generațiilor de actori care l-au urmat.

De la arhitectură la scenele teatrului

Drumul lui Mircea Albulescu către artă a fost diversificat. A început ca artist-amator la Ateneul Popular și a fost figurant în Corpul de ansamblu al mai multor teatre din București. A jucat și rolul Dinu din Lupii, în regia lui Moni Ghelerter, iar după 1950 a fost angajat la Teatrul Național București.

Drumul său academic a fost unul eclectic. În anul 1952 a absolvit Școala Medie de Arhitectură, obținând diploma de Conductor Arhitect. Ulterior, s-a orientat definitiv către domeniul scenic, absolvind Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1956. A studiat la clasa profesoarei Aura Buzescu, unde a legat o prietenie strânsă cu actorul Amza Pellea. Examenul de diplomă a fost susținut cu rolurile Alexei din Tragedia optimistă și Satin din Azilul de noapte, ambele spectacole regizate de Ion Cojar.

Debutul său în cinematografie a avut loc în 1955, în pelicula Alarmă în munți, regizată de Dinu Negreanu. La premiera piesei pe scena Teatrului Național din București, Dinu Săraru a scris despre Mircea Albulescu în Danton că este o creație unică, un moment de referință în teatrul românesc modern.

Maestrul radioului și profesorul de viață

A făcut timp de 40 de ani teatru radiofonic. În acest interval, a interpretat peste 300 de roluri memorabile. A devenit Doctor în Arte la UNATC. Teza sa de doctorat s-a concentrat pe convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în teatrul radiofonic, iar el însuși a predat la catedra de Arta Actorului.

Activitatea sa s-a extins și în televiziune, unde a jucat în piese de teatru difuzate la Televiziunea Română. Tot aici, în 2004, a fost prezentatorul emisiunii Istoria literaturii române, realizată de Cornel Mihalache. De asemenea, între anii 1997 și 1998, publicul l-a urmărit la Pro TV în emisiunea Am întâlnit și români fericiți.

Influența sa a depășit scenele, devenind un mentor pentru studenții săi. Actorul Zoltan Lovaș, fost student al maestrului, i-a dedicat un mesaj pe rețelele de socializare pe 4 octombrie 2026, când Mircea Albulescu ar fi împlinit 92 de ani. Lovaș l-a descris ca pe un părinte spiritual și un sculptor de suflete.

O viață între scris și credință

Rădăcinile sale sunt un amestec cultural interesant. S-a născut pe 4 octombrie 1934, primind prenumele bunicului, Iorgu, dar mama sa i-a spus Mircea, nume care a rămas definitiv. Tatăl său, Vasile, era un român din Vlașca, dirijor de fanfară militară și absolvent al Conservatorului. Mama sa, Olga Tempinski, era o poloneză catolică care l-a dus în copilărie la Biserica Bărăția. Deși Mircea a dorit să devină ministrant, acest lucru nu a fost posibil deoarece el era ortodox, la fel ca tatăl său.

Pe lângă actorie, Mircea Albulescu a fost un om al literei. A fost membru al Uniunii Ziariștilor și a colaborat anii mulți cu reviste de specialitate dedicate teatrului și cinematografiei. A scris volume de versuri, precum Vizite, Pajura singurătăți, Fluture în lesă de aur, Clanțe și Ultimele noduri, precum și volume de proză: Bilete de favoare, Baraka și Bazar sentimental.

Mircea Albulescu a încetat din viață pe 8 aprilie 2016, la vârsta de 81 de ani. Din 2013, un teatru din provincie, „Teatrul Proiect Câmpina Mircea Albulescu”, îi poartă numele. În testamentul său spiritual, i-a îndemnat pe cei care intră în Biserica Teatrului să lase la garderobă spinii și să își iubească cabotinii.

Într-adevăr, cine mai poate dărui atât de mult cu o singură voce?