Hollywood la Dristor: Ana Ularu Despre Dragostea Necondiționată Pentru București

E genul de declarație care taie scurt orice dezbatere despre „de ce mai stai în haosul ăsta". Nu stai din inerție, stai din identitate.

De la regina Parcului Tineretului la colegă de platou cu Hollywood-ul

Înainte să povestească despre București colegilor de platou de la Hollywood, Ana Ularu a trăit orașul pe propria piele — și pe propria tricicletă. Se autodeclară regina Parcului Tineretului, organizatoarea celor mai pasibile de accidente curse de triciclete din cartier. Imaginați-vă acum o puștoaică de unsprezece-doisprezece ani îmbrăcată în stil rocker prin Bucureștiul acelor ani. Nu era, prin definiție, o experiență lipsită de reacții din partea străzii. „Era destul de mult fluierat, urlat", povestește ea, cu o seninătate care sugerează că fluierăturile respective au contribuit mai degrabă la construirea unui caracter decât la demolarea lui.

În procesul ăsta — între cursele de triciclete, reacțiile străzii și orașul care fremăta în jurul ei — s-a format omul idealist și curios de astăzi, pasionat de meseria sa indiferent că o practică pe scenele din București sau pe cele de la Hollywood. Nu e o poveste de succes cu o singură linie dreaptă. E o poveste cu frânări bruște, viraje și, probabil, câteva genunchi juliți.

Orașul văzut la pas, cu ochi deschiși și răbdare scăzută pentru trafic

Ana Ularu bate Bucureștiul la pas și vede tot — și asta înseamnă absolut tot, fără filtre flatante. „Vezi și fashion foarte mișto, vezi și comportamente antisociale, vezi clădiri vechi care se dărâmă și îți pare foarte rău că nu există respect pentru chipul orașului din partea autorităților", spune ea. Și totuși, tot ea observă că se întâmplă și lucruri bune, că se refac cartiere, că există semne de speranță printre ruine.

E un oraș contradictoriu, și tocmai asta îl face greu de ignorat și imposibil de iubit pe jumătate. Ori îl accepți în totalitate — haos, frumusețe, neglijență și momente de grație cu tot — ori nu-l accepți deloc.

Dar dacă există un lucru care o scoate cu adevărat din sărite, acela e traficul. Ana Ularu crede că România este o țară în care ar trebui interzise filme precum Fast and Furious — pentru că, în opinia ei, au dictat „un soi de toxicitate și mai mult egoism în trafic". E o opinie, e subiectivă, și tocmai de aceea sună atât de adevărat pentru oricine a încercat vreodată să traverseze un bulevard din București la ore de vârf.

„N-am avut sprijin, dar am avut mângâiere din partea orașului"

Există o frază în tot ce spune Ana Ularu despre București care rămâne în cap mai mult decât celelalte: „N-am avut atât de mult sprijin din partea conaționalilor, dar am avut mângâiere din partea orașului." E o distincție fină și importantă — între oamenii dintr-un loc și locul însuși, între comunitate și geografie, între ce îți oferă ceilalți și ce îți oferă strada, parcul, clădirea din colț, aerul specific al unui cartier pe care îl știi cu ochii închiși.

Bucureștiul a fost pentru ea un oraș-acasă în sens deplin: locul în care și-a descoperit menirea, în care a început o carieră în film și teatru, în care a ales să rămână. Nu e glamour, nu e nostalgie performativă — e pur și simplu identitate sedimentată în timp, strat peste strat, de la cursele de triciclete din Parcul Tineretului până la conversațiile cu partenerii de platou de la Hollywood cărora le-a povestit, de multe ori, despre orașul ei natal.

Iar noi, care ne plângem zilnic de același oraș, înțelegem perfect cum funcționează chestia asta. Îl înjurăm cu drag. Și rămânem.